despre dezamagire

Dezamăgirea-i când tot ce simţi e un regret amarnic şi chinuitor.Dezamăgirea-i când eşti laş,şi plângi şi te ascunzi de ce ţi-e teamă sperând că o să dispară.

Dezamăgită sunt când simt că nu mai am un rost în viaţă,când nimeni nu mi-l mai oferă.Atunci mă simt dispreţuită,şi nu pot să mă descarc,când nimănui nu-i păsa şi mă ascund între cuvinte roase şi tocite de timp,aceleaşi cuvinte în care strig după ajutor,în care mă afund din ce în ce mai mult şi simt că se risipeşte orice sens al vieţii.

Dezamăgirea-i când aş vrea să lupt,să am curaj,să am un scop pentru care să lupt,şi realizez că nu am.Dezamăgirea- i când nu mă ascultă nimeni,când nimic nu mi se pare în regulă ; când nu am motive să mă ridic,când doar cad şi nu mai privesc în sus.Atunci mă simt dezamăgită,atunci se pierde orice amintire,oricare bucurie,pentru că regretul le înlocuieşte perfect,că un ucigaş plătit să mă facă să mă simt că o scursură a lumii , şi nici măcar nu-mi păsa dacă mai pot spera,dacă am a€œparalizat emotional” ,dacă mai pot simţi şi altceva decât neputinţă şi ură.

O uşoară şi fină depresie îmi da târcoale.Şi nu,nu mint.Pentru că simt asta.Pentru că mă simt doborâtă,şi nu mai am cu ce să dreg adevărul crud,nu mai am minciuni cu care să ascund singurătatea care mă doboară şi mă face şi mai inofensibila.Aş vrea că ura şi nebunia pe care o simt să se poată exprima în cuvinte pe care să le aştern pe o coală de hârtie,dar nu se poate şi înnebunesc şi mai mult.

Mintea îşi smulge firele de păr din cap şi se loveşte de pereţii capului meu.Nu mai ştie ce să îmi spună.Nu mai aud vocea din interior,vocea raţiunii,doar sufăr.Şi este o suferinţă crudă,care te sufocă treptat ,aşteptând parcă să îmi iau singură speranţele,să mă vadă târându-mă la picioarele ei ,implorând-o să mă cruţe,să îmi ofere măcar câteva amintiri plăcute,măcar câţiva prieteni,măcar un singur rost al vieţii mele insipide .Vreau să existe cineva care să mă ridice de jos,să-mi spună că totul va fi bine,dar nu este nimeni.

Nimeni,nimic,niciodata !!!

Cuvinte prea mari că să le indes într-o pagină prea murdară că să fie citită şi înţeleasă.Nu mă aştept să mă înţeleagă cineva,nu mă aştept să mă înţeleg eu.Nu mă aştept la nimic.

Nu cred că merită să mai continui ceva care ar putea dura la nesfârşit : eu scriind ale mele dureri şi temeri,chinuindu-mi sentimentele să moară de tot,curmând fiecare speranţă a raţiunii mele,terminând oricare urmă de bucurie.

Doar agonie e acum,doar agonie o să fie.

Aici închei.Îmi şterg lacrimile,închid ochii şi visez la fericire.Căci încă mai pot visa.

 

Anunțuri
Posted in Fără categorie

singuri

Cu toţii suntem pe jumătate singuri,fantome sihastre într-o lume infinit de mare. Şi avem lumea noastră în care gândurile,ca un amalgam halucinant se rotesc,în care lacrimile topite înainte de a se naşte curg în râuri de lut,în care zâmbete ofilite pe chipurile noastre îngheţate de viaţă se aştern pe hârtia incoloră a minţii.

Şi trăim în noi,pentru noi şi pentru alţii,visăm cu ochii larg deschişi aţintiţi asupra curcubeului de trăiri,ne temem şi ne bucurăm,râdem şi plângem.doar noi,în noi,cu noi….


Posted in Fără categorie

inspiraţia a revenit

Extrem de pretenţioasă privind minutul în care tu uitat-ai să dai un semn de viaţă, îmi îngrop azi în cearceafuri trezirea şi strig: să-nceapa crunta lipsă de exprimare! Lipsind însă de sens cuvântul adresat ţie mă innec în sunete şi în oarbe constatări, diminuez efectul de supărare şi observ, rarefiand aerul, tendinţe de răcire.

E o criză multiplă a secolului XXI, poate doar „lipsă de creaţie” manifestată peste tot, alte promoţii expediate în lumi de gânduri şi câteva fapte consumate înainte de vreme. Marchez o dată limită ptr cuvântul din urmă, importanţa lui e azi neînsemnată, nu judec două lucruri după aceleaşi standarde, iar când zâmbesc închid pleoapa pe jumătate.

Nu mă privi cu ochii-ţi mari şi falşi de parcă nu ştii ce spun, privirea ta apăsătoare nu îmi mai dezgoleşte sufletul, cuvintele tale înfumurate şi      îmbuteliate cu ură mă lasă rece, semn de viclenie. Eh, e lumea veştejită şi mi-e foame, de gânduri libere şi de desfrâu, nu mă aştept la o faimă    asfixiată de substanţe mortale sau bileţele cu mesaje de adio.

Dacă o să văd ceva nou, o să arunc un ban, o să cânt o poezie şi o să râd în vid, nu e un lucru profund, limba mea nu e vagă, poate un pic neclară şi nu ştiu chiar ce spun…


Posted in Fără categorie

nici cum

Eu sunt amanta sufletului meu, alinarea trupului şi scânteia din gândire… Cuvinte reci, lacrimi de ploaie şi un sentiment adânc de pierdere… mă pierd pe mine şi totodată miile de feţe folosite sau nu atunci când cineva a îndrăznit să mă atingă cu ceva…

Mi-a rămas un gust amar, o senzaţie acidă pe gât şi o nelinişte în privirea de gheaţă. Aprind stresata o ţigară, trag cu poftă şi observ că nu mă ajută cu nimic. O privire aţintită asupra mea… mă întorc şi ţip: TACI!!! Dar e doar vântul… azi nu vreau să fiu nimic: nici amantă, nici alinare, nici scânteie. TACI!

azi te vreau doar pe tine !


Posted in Fără categorie

redescoperire

Trecerea timpului îşi pune amprenta pe sufletul tuturor, îl modelează, îl schimbă, îl răpeşte păstrându-l ca jertfă o viaţă de om.

Nici eu nu am fost cruţată de maleficul destin care îmi scrie paginile vieţii. În zadar încerc să rup vraja timpului, nici urletul disperării nici lacrimile furiei nici zâmbetul fals al acceptării nu vor impresiona acea forţă. Poate răbdarea aşteptării şi speranţa în forţa propie vor ajuta la recuperarea unei părţi infinite din sufletul pierdut.

Caracterizarea mea depinde de timp, de cei din jur nu în mod drect de mine. Am trăsăturile finite ale mamei mele, caracterul impulsiv al tatălui, ochii bunicii, s-ar zice că nimic nu îmi aparţine. Dar deţin lucrul cel mai preţios care îl poate avea cineva, raţiunea şi spiritul gândirii, imaginaţia şi falsa iluzie că lumea a fost creată pentru mine. Nimeni nu o să poată să schimbe radical felul straniu de a analiza lucrurile şi modul inedit de a înlătura persoanele ce nu îmi inteleg sentimentele diferite de a lor. Nu accept să primesc ce poate uneori ofer, caracter nesuferit ce aduce lacrimi, nu mă laud în faţa lor cu el, dar în sinea mea mă mândresc.

Nu am fost menită pentru a promova înţlegerea, sentimentul iubirii sau prietenia veşnică. Am cunoscut şi am simţit tot ce poate un suflet de om simţi, am plâns la cruntă trădare, am râs la ironica glumă a celorlaţi, am scrâşnit din dinţi când furia geloziei m-a cuprins, am aplaudat talentele altora, m-am mândrit cu realizări impresionante, m-am ruşinat de neatenţia mea, am iubit, am înşelat , am trădat, am urât, am simţit fiecare fir de nisip ce cuprinde deşertul sentimentelor.

Firea sociabilă ce am căpătat-o din vreo ramură necunoscută a familiei mele nu m-a convins  să păstrez unele persoane. Frica cunoaşterii profunde nu mă sperie atât de tare precum cea a judecării raţionale şi absurde a unei persoane care nu a arătat că te poate ţine de mână în viitor.  Nu am să îmi neg defectele care pare a mi se aprofundă, dar nu am să mă laud cu el. Nu îmi venerez calităţile pentru că oricum nu o să îi pese cuiva de ele pt totdeauna.

Sunt aşa cum sunt, uneori nici eu nu mă pot accepta în totalitate, dar eu sunt tot ce mi-a rămas, şi am să preţuiesc ca pe ultimul foc din viaţa arctică.

Posted in Fără categorie

între trecut şi viitor există un prezent

Aş vrea să merg într-un loc pustiu, unde să nu fie nimeni şi să nu mă ştie nimeni, unde să pot să mă eliberez de toată durerea şi ura şi suferinţa din sufletul meu…să plâng, să urlu, să uit de tot, chiar şi de tot ce-i bun în mine, căci fiecare lucru bun din mine ascunde în spate o amintire dureroasă…

Vreau să şterg tot, să nu mai ştiu nimic, să nu mai simt nimc, vreau să mă golesc de tot ce am în mine…

Vreau să fiu nouă, să nu mai doară, să nu-mi mai fie frică, să nu ştiu ce-i răutatea…fără zâmbete false, fără surâsuri amare, fără promisiuni încălcate, fără aşteptări şi întrebări fără răspuns…

Dar nu pot…

sunt prizoniera vieţii mele…


Posted in Fără categorie

ezitare

Sunt atâtea cuvinte ce mor pe buze înainte de a lua viaţă sunt atâtea gânduri ce rămân nerostite. Sunt atâtea dorinţe ce rămân ascunse, sunt atâtea vise ce rămân doar vise..Mă întreb adesea de ce nu avem întotdeauna curajul să spunem ceea ce gândim, ceea ce ne dorim, să ne exprimăm fără ezitare trăirile şi sentimentele.

De ce cuvintele rostite dor mai mult decât cele nerostite, de ce tăcerea doare mai mult decât orice, de ce gândurile ce rămân  încuiate într-o cameră ascunsă a minţii se întorc în fiecare noapte şi nu ne dau pace. Si totuşi sunt atâtea cuvinte ce dor, atâtea gânduri ce omoară,atâtea visuri ce distrug..pentru că ceea ce oferă eliberare pentru unul este condamnare pentru altul.

Gândurile mele odată rostite înseamnă uşurare pentru mine,dar ce sunt oare ele pentru cel ce le aude? Cuvintele pot face minuni dar pot să şi distrugă..şi atunci e mai bine să taci sau să vorbeşti? Când trebuie să rupi şi când trebuie să păstrezi tăcerea? Cum e mai bine pentru tine sau cum e mai bine pentru cel de lângă tine? Tu sau restul lumii? Să fii egoist sau nu?..dacă te gândeşti la tine eşti egoist? Dacă nu te gândeşti eşti automat altruist? Alb sau negru? De ce nu poate fi gri?

probabil din acelaşi motiv pentru care aceste gânduri rămân anonime, ascunse,fără răspuns…

pentru că pur şi simplu… eşti al meu doar în vise


Posted in Fără categorie

confused

Iar eu nu ştiu să pierd. Şi mă doare de fiecare dată. Indiferent cât de mică sau de mare ar fi pierderea. Dar e logic că va fi mai dureroasă când se referă la bucăţele din sufletul tău. La secunde din viaţa ta.

Pentru că ţi-am împrumutat părţi ale mele cu care ai plecat. Pentru că nu le voi recupera niciodată. Pentru că şi dacă le-aş recupera, le stă mai bine acolo, cu tine…Numai mie nu mi-a stat bine cu tine…sau invers.

Dar nu mai contează!

Ai putea încerca să fii fericit pentru noi amândoi? Nu, să dai cu piciorul e the easy way, aia pe care o voi adopta eu. Ah, draci, sunt lacrimogenă şi nu-mi convine. Pentru ce plâng? Pentru că pot? Pentru că nu eşti sau nu vei mai fi? Pentru că ne-am pierdut pe drum unul de altul? Pentru că am investit suficient cât să ne doară? Probabil toate astea, probabil multe altele.

Sunt mândră de noi totuşi, am încercat şi ne-am şi străduit. Uneori prea mult. Draci, niciodată nu a trebuit să renunţ la ceva atât de important.

Îţi aminteşti …probabil că da!

Ai dreptate, să te văd înseamnă să te vreau înapoi.

Pentru că niciodată nu am putut sta liniştită în preajma ta….


Posted in Fără categorie

vreau să …

Am un chef nebun de a dispărea. La fel ca soarele după apus, deşi nu mai este un mister unde se duce. La fel ca ploaia, deşi nu mai este un mister de ce se opreşte. La fel ca vântul, deşi….dacă aş fi vânt!

„Respir. Respir. Trăiesc. Respir.”

Nimic din viaţa asta nu-mi este suficient. Am un amestec de nedescris în winamp. La fel ca şi stările sufleteşti…

„L-am jucat pe Dumnezeu la cărţi şi l-am pierdut într-o singură noapte.”.Resemnarea este cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla, e mai rea decât moartea.„Am vândut-o pe fecioară, unui proxenet, cu banii câştigaţi am să îmi cumpăr un bilet…către Paradis!” Cică şi dacă nu mai crezi în nici un fel de magie eşti ca şi mort. E magic cum dispare tot ce e frumos, nu-i aşa?

Pic uşor în depresie..Nimic nu e normal…Vreau un lucru mic, oricât de mic, doar să mă facă să mă simt bine…

Ghidează`mă, ştii că nu văd prin ceaţa în care mă scufund zi de zi…Vreau să fiu singură, atât, undeva unde să nu mă vadă nimeni, în câmp, de nebună, să am timp să mă gândesc la tot…

Să fiu moartă pt toţi…


Posted in Fără categorie