credeam

Am plecat, dar am revenit mereu în locurile de unde mi-am început drumul, dar nu mai erau la fel, aşa cum le ţineam eu minte, aşa cum îmi erau dragi.
Priveliştea trecutului e dezamăgitoare şi doare … ca un foc nocnit … crezi că e stins, dar el te arde când nu te aştepţi.
Azi nu e ca ieri, mâine nu va fi ca azi …
Credeam că dacă fug de durere ea îmi va pierde urma, dar nu a fost aşa … m-a urmărit până în adâncul amintirilor cu tine şi m-a chinuit având parcă pe chip un zâmbet dispreţuitor.
Tot ceea ce am visat credeam că va deveni realitate într-un final fericit de poveste cu zâne, dar am visat prea departe şi trezirea a fost prea violentă.
Azi lupt cu mine … cu demonul din mine care vrea să mă lase fără viaţă, fără speranţă, fără vise, fără tine…

Posted in Fără categorie

impuls

Din nou sunt eu şi gândurile mele! Parcă e un făcut să aud mereu numai lucruri negative care să deterioreze starea mea de sănătate mentală şi să mă ducă undeva pe un tărâm al neliniştii…

Şi imediat vine şi cealaltă parte pozitivă care începe un adevărat război în a mă recupera…Am senzaţia că am mai trăit asta ,că aş fi într-un vis care se repetă la nesfârşit fără să ies din această capcană a timpului…care e arma ce îmi redă încrederea?

Optimismul…

Omul speră căci speranţa e singura care rămâne lângă el şi la bine şi la rău .De ce să spere când nimic nu merge bine?De ce nu?

Dacă măcar visează că va fi ok  tot e câştigat ,a obţinut ceea ce vroia…

impulsul de a merge mai departe…


Posted in Fără categorie

iarăşi

Tristeţe, neputinţă, dezamăgire, durere ,lacrimi,suferinţă…un amalgam de sentimente negative care mă distrug în interior şi când reţeta e comletata şi de nişte cuvinte ce răvăşeşte toată fiinţa mea, atunci cad de undeva de sus fără să fiu prinsă ,fără să fiu agăţată măcar de un fir de speranţă.

Degeaba încerc să mă ridic de unde am căzut,picioarele nu mai vor să mă asculte,degeaba aştept să îmi treacă, e ceva ce are început dar nu se termină,degeaba sper într-o minune ce are să se întâmple se va întâmpla.  

Omul cât trăieşte se gândeşte numai la fericirea lui,şi calcă pe sentimentele altora că să şi-o atingă,dar, vine şi vremea când îţi dai seama că rostul nostru pe pământ nu e să ne facem pe noi fericiţi ci să dăruim acest lucru celor din jurul nostru.Acest lucru îl simţi doar atunci când eşti mult prea mătur în gândire,când îţi dai seama cât de mult ai rănit pe cei din jurul tău dar…din păcate e prea târziu să mai poţi face ceva.

De aceea dragă cititorule, încearcă să fii mai bun ,să îi înţelegi pe cei din jurul tău, să judeci drept căci……vine o vreme când ei nu vor mai fi şi nu o să mai ai cui cere iertare, un sfat sau doar o îmbrăţişare…Moartea nu iartă pe nimeni….


Posted in Fără categorie