Ultimul omagiu adus iubirii

Mai întâi se ia o peniță cu vârful tare, ascuțit. Se înfige cu toată puterea în inima încă bătândă. Se răsucește, o dată, de două ori… Apoi se năpustește pe hârtia albă… Recomandat o dată pe zi, apoi noaptea se moare suav și liniștit în timp ce se uită totul. Și mâine se ia de la capăt.
Umbra mea naufragiată pe-o insulă pustie cu o sticlă, un creion și o foaie de hârtie descoperă dintr-o dată c-a uitat să scrie, a uitat să simtă orice, nici durere nici fericire nici adevăr nici minciună.
Revin aici, dar parcă nu mai e la fel. Nu! Nu mai e! Nimic nu mai e la fel, nici soare, nici lună, nici eu, nici tu, poate nici ea… Doar motivul revenirii este același mereu – incompatibilitatea dintre lume și eu. Eu nu accept lumea, nu accept nimic din ce vine de la ea și de la tine. Eu, cea care ți-a cerut cândva să nu te lași dus de val, să nu te apropii de tot ce înseamnă persoana mea pentru că mă cunosc, poate nu îndeajuns…  Însă rămân prinsă în palatul sufletului meu … Un palat ce  are o mulţime de încăperi. Fiecare cameră are farmecul, misterul şi parfumul ei unic. Prin multe dintre ele au trecut, sau chiar s-au stabilit, persoane care, de-a lungul anilor, au lăsat daruri spirituale, unii chiar punându-şi amprenta prezenţei, modelând stiluri şi decoraţiuni interioare.

Există însă şi spaţii nevizitabile, sufocate între pereţi tapetaţi cu indiferenţă, spaţii care păstrează scheletele luptelor interioare, ale dramelor şi întrebărilor fără răspuns, şi chiar ciornele corigenţelor emoţionale. Când intru uneori, sub pretextul de-a aerisi, de fapt adusa de porniri obscure, asemenea acelora care revin la locul crimelor comise, ma împleticesc în lanţuri de spaima, ma întâmpină sadic  urletul de lup al temerilor. Viaţa imi oferă, zgârcit, dreptul sau speranţa de a clădi şi decora coridoare de lumină, săli, nişe şi firide în care stau frumuseţi şi valori niciodată visate. Pe unele dintre ele le descopar accidental, altele imi sunt interzise. Ma îndrăgostesc invariabil de acel unic, sofisticat miracol arhitectonic, iluminat convergent de aşteptări şi speranţe, care se re-creează permanent în fantasme, şi ma cazez  fără de veste  în noua reşedinţă, dăruind, pe negândite, palatul meu în schimb.  După o vreme, am impresia că ma descurc pe culoarul principal la fel de bine ca acasă: ştiu înălţimea treptelor de la scări şi densitatea fericirii sau a tristeţii din saloane. Dar, în acelaşi timp, nu ma pot opri să nu privesc  cu omenească îngrijorare, zăvoarele ferecate de pe ultimele uşi, pe sub care se strecoară lumina  şi pentru ale căror lacăte sper să primesc sau să găsesc cheia potrivită. Să-l părăsesc vreodată.

Posted in Fără categorie

2013

A trecut prea mult timp. Prea mult timp de cand nu m-am mai privit, prea mult timp de cand nu m-am mai ascultat, prea mult timp de cand nu am mai scris si iata-ma din nou fata-n fata cu mine, impinsa mai mult de propriul eu sa privesc in mine. E ca o sfera… plutesti, plutesti pana dai de aceasi margine ce nu te lasa sa inaintezi. M-am schimbat mult ( asa spun unii ) sau poate deloc (asa cum spun eu si altii ), dar parca totul are acelasi miros de lipsa si neimplinire. Am obosit sa caut si totusi imi e din ce mai foame de adevar si minciuna, de tot ce pot si nu pot gasi sau alfa… Mi-e teama totusi de ce pot afla chiar de la mine…

Ce fraiera.. se zice ca speranta moare ultima. Pacat ! Ar trebui sa moara prima…ar durea mai putin. 

Parca ma vad peste o luna furioasa pe mine si pe ceilalti, dar in fond multumita ca am rezistat atat de mult. Ma vad cu o ” traista” de amintiri si tristeti, cu regrete si invataturi…

Posted in Fără categorie